Creştinarea ruşilor: un moment de răscruce în istoria omenirii

Tainica şi fascinanta mitologie rusă

 

Nu se poate vorbi de existenţa fenomenului religios rus, de mistica atât de bogată şi profundă a acestui popor fără a redescoperi credinţele şi mitologia străveche a celor pe care Emil Cioran nu se sfia să-i numească profetic parcă „Ultimii oameni de rasă albă ai lumii”. Din nefericire nu se cunosc texte mitologice propriuzise, deoarece integritatea mitologico-religioasă a acestui popor a fost distrusă în perioada de creştinare a slavilor.

 

La fel ca în cazul altor popoare europene, inclusiv al daco-geţilor, se pot doar reconstrui principalale elemente ale mitologie lor, iar acest lucru se mai poate face doar pe baza unor informaţii de ordin secundar provenite din ce s-a păstrat în spiritualitatea populară (folclor, tradiţii orale) sau în arheologie şi etnografie. Cele mai importante surse cu privire la credinţele vechilor slavi sunt cronicile medievale scrise de regulă în latină şi germană de către autori străini sau slavi. Informaţii preţioane au parvenit şi în operele unor scriitori bizantini (începând cu Procopios din Cezareea, sec. VI) precum şi în descrierile geografice ale autorilor medievali europeni sau arabi. Între cele mai vechi zeităţi slave se remarcă Perun şi Veles, alături de un personaj feminin pe nume Mokoş.

 

Cele trei zeităţi semnifică însăşi cele mai importante funcţii sociale, militare şi de natură economico-militară din societatea vechilor slavi. Zeităţile sunt strâns întrepătrunse prin faptul că sunt personajele principale care participă la mitul primordial al furtunii divine.

Zeul furtunii, Perun, care locuieşte în ceruri şi pe crestele munţilor îl urmăreşte pe Veles fratele său cel cu chip de balaur care locuieşte jos pe pământ. Cei doi se duşmănesc perpetuu deoarece Veles ar fi răpit vitele oamenilor, iar în unele variante chiar pe soţia lui Perun. În timpul luptei cu Veles, Perun despică în două copacul primordial, aprinde piatra sub care se ascunde fratele rival sau trage cu săgeţi după acesta. Victoria lui Perun se încheie cu o ploaie binefăcătoare care aduce fertilitatea.

 

Zeitate a furtunii, trăznetului şi a cerurilor, comună deja cu zei similari din străvechea tradiţie indo-europeană, Perun preluase şi funcţia militară, fiind considerat la slavi protector direct al cnejilor şi al drujinei militare. Perun era reprezentat ca un bărbat bătrân dar deosebit de vânjos înarmat cu pietre, săgeţi şi securi. Copacul consacrat lui era prin definiţie stejarul.

 

În afara acestor zei principali se remarcă Svarog-zeu al cerului şi focului, Yarilo-zeul al soarelui şi primăverii, Stribog-zeul al vântului. Singurul pesonaj feminin important din panteonul slav era Mokoş, o zeiţă care patrona peste activităţile feminine, cu precădere peste actul torsului.

 

 

Însă bogăţia extraordinară a mitologiei slave apare la nivelul inferior al manifestării sacrului în Natură. La slavi, la fel ca la români se observă multe zeităţi aparent minore, legate de ciclurile agrar-gospodăreşti precum şi de obiceiurile sezoniere. Apar aşasar Dolia şi Nedolia (entităţi ale norocului şi nenorocului), Pravda şi Krivda (personificări ale adevărului şi minciunii) Smert (Moartea), Sud (soarta, ursita).Deosebit de interesantă este entitatea fericirii, numită de slavi Bog (numele divinităţii zeificate supreme, mai târziu Dumnezeu). La slavi bog însemna şi atribut al bogăţiei, bogatâi (de unde l-au preluat şi românii prin termenii bogat, cel care îl are pe „bog”), uboghii (sărac, nenorocit, cel ce nu are soartă) sau nebog (nefericit, sărman). Termenul de bog intra şi în denumirea mai multor divinităţi precum Dajbog, Cernobog, etc.

 

 

Apar şi entităţile inferioare, ale forţelor malefice, duhuri puseîn legătură cu spaţiul casei sau locurile pustii, îndepărtate, păduri, mlaştini, râpe…

Vine la rând Domovoi (duhul masculin al casei), Leşii (duhul pădurii), Vodianoi (duhul masculin al apelor), Rusalka (duh feminin al apelor), Mora (duh al epidemiilor0, Kikimora (duh feminin al casei), Niciki (duhuri ale nopţii), Koliada( duh al iernii transformat ulterior în entitate a Crăciunului), Rod (zeitate a ethosului naţional care avea în subordinea sa pe Rojaniţî şi Undeniţî – ursitoarele care hotărau soarta fiecărui om), Piaza Bună (Dolia), Piaza Rea (Nedolia), Zlâdni (entităţi ale nenorocului care apar sub forma a doisprezece omuleţi bătrâni şi hidoşi care fac dezordine şi mizerie în gospodărie), Liha, Ledaşcik, Bida, Polaznik (tot entităţi ale ghinionului), Kostroma (zeiţa primăverii), Kupala (zeiţa patroană a verii), Maslenniţa (entitate a fertilităţii fecioarelor), Triglav (zeitate a treimii care săpânea cerul, pământul şi infernul), şi multe alte divinităţi.

 

 

Per ansamblu, imaginea mitologiei şi credinţelor vechilor slavi este una asemănătoare cu vechiul păgânism indo-european, de dinainte de apariţia şi răspândirea creştinismului.

 

De la Sfântul Apostol Andrei la cneaghina Olga şi cneazul Vladimir

 

Pe teritoriul Rusiei de mai târziu, creştinismul şi-a făcut simţită prezenţa încă de la începuturile sale. Cu toate că în mod forţat unii istorici şi oameni ai bisericii ruse susţin că ruşii ar fi fost creştinaţi direct de către Sfântul Apostol Andrei, acest lucru ar fi fost imposibil din punct de vere istoric. Într-adevăr, întâiul chemat al lui Hristos a predicat în nordul Mării Negre, dar apostolul a vestit Evanghelia doar geţilor dobrogeni şi triburilro de sciţi din nordul Pontului. În acele vremuri, slavii nu ajunseseră în acele ţinuturi stăpânite de sciţi şi geţi.

 

Adevărul istoric este că Rusia Kieveană a fost destinaţia unor campanii misionare şi creştinare întreprinse de Bizanţ.

 

De fapt, creştinarea ruşilor a fost un proces îndelungat şi dificil pe alocuri, care s-a desfăşurat de-a lungul a mai multe etapte distincte. În anul 867 se pare că Patriarhul Fotie al Constantinopolului anunţa deja celelate patriarhii ortodoxe că ruşii au fost creştinaţi de episcopii trimişi de el şi s-au arătat bucuroşi de noua credinţă. Însă se pare că încercările lui Fotie de a-i creştina pe toţi ruşii nu avuseseră eficienţa scontată de Constantinopol, cu atât mai mult cu cât conform scrierilor din primele cronici ruse, triburile slave din secolul 10 practicau cu devotament credinţele şi ritualurile păgâne moştenite de la strămoşii lor. 

Perun şi Veles se ţineau încă tare!

 

 

Însă creştinarea oficială a Rusiei Kievene datează se pare din anul 980, dată la care Vladimir, marele cneaz de Kiev s-a botezat creştin la Cherson, în Peninsula Crimeea.

 

 Episodul în sine, este unul definitoriu atât pentru celebrul suflet rus, cât şi pentru evenimentele ulterioare care ţin de istoria şi destinul Rusiei.

 

Însă creştinarea ruşilor era un lucru urmărit cu mare interes şi de la Roma.

 

Între anii 954-957 se pare că cneaghina Olga de Kiev a vizitat Constantinopolul alături de un anume preot pe nume Grigorie. Cneaghina a fost primităc u mari onoruri la curtea imperială, evenimentul fiind descris în cronica De Ceremonis. Conform legendelor, împăratul bizantin Constantin al VII-lea s-ar fi îndrăgostit la prima vedere de frumoasa rusoaică de neam nobil. Cu toate insitenţele lui de a-i fi soţie, Olga nu doar că nu i-a cedat, dar l-a convins în cele din urmă pe împărat să-i fie naş de botez. După ce cneaghina Olga s-a botezat creştină, aceasta i-a replicat împăratului că acum ar fi fost imoral ca un naş să se însoare cu propria-i fină. Se mai cunoaşte faptul că odată întoarsă la Kiev între ruşii săi cei păgâni, Olga ar fi cerut un episcop şi nişte preoţi tocmai de Roma…

 

 

Fiul său, cneazul Sviatoslav (963-972) a rămas un crunt barbar păgân al stepelor şi pădurilor, care l-a venerat pe Perun şi pe restul zeilor slavi. A rămas un păgân încrâncenat pentru tot restul vieţii sale şi conform scrierilor din Povestea Vremurilor de Demult –cea mai veche cronică anonimă rusă, Sviatoslav credea că dacă s-ar fi creştinat, şi ar fi pierdut respectul în ochii propriilor săi războinici, care ar fi râs mult timp de o asemenea alegere.

 

Însă după moartea lui Sviatoslav, cneat al statului kievean a devenit Vladimir, fiul lui. Vladimir a avut un pronuţat simţ politic şi o curiozitate înăscută. Străduindu-se să-şi întărească relaţiile comerciale şi militare cu Imperiul Bizantin, cea mai pare putere a vremii de atunci, el s-a căsătorit cu prinţesa bizantină Ana şi s-a creştinat. Definitoriu pentru momentul creştinării a fost vizita anterioară a lui Vladimir la Constantinopol, când această căpetenie războinică păgână, crescută în izbe din lemn cu blănuri pe pereţi şi luminate doar de opaiţe, s-a văzut în mijlocul fastului şi prezenţei curţii imperiale bizantine. Fascinat ca un copil de clădirile înalte de piatră şi de hainele scumpe ale bizantinilor, Vladimir a decis să se creştineze  convins că luxul, fascul şi înaltul grad de civilizaţie al bizantinilor îl va urma în Rusia cea neguroasă şi îngheţată.

 

Întors acasă, Vladimir a cerut imperativ tuturor supuşilor săi să se boteze. Preoţii chemaţi din Bizanţ au botezat nobilimea slavilor şi pe oamenii din popor care se aflau atunci în zonă. Statuile din lemn ale vechilor zei păgâni au fost fie arse, fie aruncate în râuri. Mulţi slavi nu doareau să abandoneze vechea credinţă, dar au fost obligaţi să se supună sub ameninţări serioase care variau de la confiscarea avutului la execuţie.

 

Nici pentru Vladimir, trecerea bruscă la religia şi cultura străină nu a fost o alegere uşoară. Când s-a ridicat în fruntea marelui cnezat îi venera pe zeii strămoşilor, figuri mult mai familiare decât cele ale creştinismului. Vladimir personal poruncise ridicarea statuilor de lemn ale zeităţilor importante. Însă odată ajuns matur, cneazul ştia că atât Roma, cât şi puternicul şi fastuosul Bizanţ nu mai respectau propriile zeităţi păgâne, alegând să se închine lui Hristos cel răstignit pe cruce. Cuvintele şi sfaturile bunicii sale, cneaghina Olga îi reveneau adesea în minte.

 

Tot atunci au venit la Vladimir soli din diferite ţări, şi fiecare-l sfătuia să aleagă religia din care provenea acesta. Bizanţul a fost cel mai norocos prin prezenţa unui preot grec care l-a convins pe cneaz că Dumnezeu este unul singur, dar are trei chipuri, trei ipostaze egale şi indivizibile. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Preotul i-a mai spus sălbaticului rus că Dumnezeul creştinilor este cel adevărat, veşnic şi nemărginit, iar zeii păgâni sunt neînsufleţiţi, trecători deci le venise sfârşitul.

 

Greu, Vladimir s-a decis să accepte creştinismul, dar sufletul său barbar şi nesupus îl îndemna să facă acest pas doar din postura de egal al împăraţilor bizantini, nu de vasal al acestora. Prin urmare, cneazul a atacat posesiunile bizantine din Cherson. Cneazul a promis că dacă oraşul se va preda, el se va creştina. Însă războincii săi au cucerit oraşul, iar de acolo, Vladimir deja le dictează condiţii împăratului bizantin, căruia îi cere sora de soţie. „Dacă nu mi-o daţi pe Ana, voi cuceri şi Constantinopolul”, ameninţa cneazul. Abil, basileul îi răspunde barbarului din pădurile îngheţate:

 

„Este umilitor ca sora noastră creştină să se căsătorească cu un păgân. Creştinează-te şi o vei avea de soţie”. Vladimir a acceptat, convins mai degrabă de un incident bizar, căci cneazul a orbit pe neaşteptate. Preoţii creştini l-au convins că dacă se va creştina, vederea îi va reveni. Legenda spune că înainte de botez, lui Vladimir i-a revenit vederea.

 

 

Însă procesul de creştinare a poporului rus s-a desfăşurat mult mai lent, şi fără minuni sau jocuri politice, întârziindu-se pe o perioadă de peste o sută de ani, presărată cu răscoale, crime şi alte violenţe. Un astfel de episod a vizat creştinarea forţată a oraşului Novgorod, unde a fost trimis episcopul Ioachim de Cherson  însoţit de Dobrânia, unchiul lui Vladimir şi de drujina (oastea) din Kiev, condusă de Vladimir Putiata. Cei din Novgorod s-au răsculat contra amisarilor unei noi religii, dar au fost cuceriţi. Dobrânia a dat foc oraşului, iar Putiata le-a dat de ales locuitorilor să se boteze sau să fie decapitaţi. Pe bună dreptate, istoricii ruşi spuneau că „la Novgorod Putiata i-a creştinat cu sabia, iar Dobrânia cu focul”.

 

Oamenii de rând nu au fost mult afectaţi de autorităţile care promovau înlocuirea religiei oficiale. În Povestea Vremurilor de Demult se spune:

„Şi oamenii, creştinându-se, s-au dus la casele lor”, parcă subliniind şi mai evident indiferenţa acestora faţă de marea transformare care avea loc atunci.

 

Secolele următoare aveau însă să ducă la cristalizarea şi dezvoltarea glorioasă a creştinismului ortodox pravoslavnic.